Oho... ho ho...

Oh da... a venit iarna. A intrat suflaretul de frig in functiune si ninge cu ningatorul. Si exact ca ciclul crizelor financiare de-a lungul istoriei se manifesta si entuziasmul meu... adica porneste de la bucurie, fericire, extaz, nas inghetat, picioare inghetate, frig, balti pe margine soselei, trafic, nervi, ca sa ajung apoi din nou pe-o linie relativ dreapta, resemnarea la un nivel aproape patologic. Mi-aduc aminte de-o replica celebra a regretatului Ghorghe Dinica... destul de ciufut intr-o seara, intr-un taxi, cu un taximetrist ce avea chef de facut conversatie: "Ia uitati, maestre, ce ninge afara..."... raspunsul venind pe tonul care l-a consacrat: "Ninge, fi-le-ar mama lor a dracu, ca de-aia iau bani..."! Asa ca frumos, frumos, dar tot acolo ajungem... si din pacate, tot pe-aici traim! Hai sa traim mult (ca bine n-avem nici o sansa) si sa avem parte de sarbatori... cum or fi ele ca de munca suntem, sunt sigur, cu totii satui! Doamne ajuta...!

Noapte buna!

Mi-a ruginit indicatorul de "noapte buna". Era candva albastru, taiat pe diagonala de-o dunga rosie. Mi-au cazut bucati din tencuiala peste ochi si pleoape grele nu mai au pe ce sa se sprijine. Cu greu imi mai gasesc locul pe perna si tot cu greu in picioare. Ma plimb visand si dorm cu ochii deschisi. E ciudat. Cand ai insomnii traiesti totul pe jumatate. Esti aproape treaz si niciodata adormit. Cand traiesti pe jumatate, si tot pe jumatate ai si murit deja cum se numeste? Imi vine sa-mi curat rugina de pe "noapte buna" si sa-mi sterg cu guma dunga rosine de pe diagonala. Sa-mi pun la loc pleoapele peste niste ochi obositi si sa-mi duc moartea la gunoi. Dar cu ce mai raman? Cu intuneric? prefer sa am tot timpul un bec aprins, o lumanare arzand si o lumina care sa nu ma lase niciodata sa dorm cu adevarat. Macar asa mai apuc sa mai zaresc printre gaurile din tencuiala celorlalti, chiar si cu ochii intredeschisi.

Inca mai scriu...

Sunt lucruri pe care mi le amintesc si lucruri de care uit in fiecare secunda. Sunt oameni pe care-i vad si pe care-i aud si oameni pe care nu-i mai simt. Sunt ganduri care-mi trec prin minte cu viteza si altele care ma bantuie cu anii. Sunt bucati din tine care-mi construiesc inca structura corpului si locuri in care nici macar eu nu-mi sunt suficient. Sunt vise pe care le aveam si certitudini pe care le am inca. Sunt eu si in acelasi timp sunt toti inafara de mine. Am trecut de varsta la care mai puteam sa chem ploaia pocnind din degete si mi-e dor de zilele in care terminam de numarat frunzele copacului din fata geamului meu cand nu se facuse seara inca. Mi-e dor de mine cel care arunca din varful degetului mic putina culoare pe-o partitura si care stramba norii cu coada ochiului. Au fost in viata mea oameni care mi-au dat sfaturi bune si altii care mi-au fost prieteni. Cu ajutorul lor am ramas acolo unde mi-era dat sa raman. Au fost in schimb oameni care nu m-au luat de mana, nu mi-au intors capul spre soare si nu mi-au incaltat picioarele in papuci de iarba verde. Au fost oamenii care mi-au vorbit nu cu intelepciunea bufnitei de pe culegerea de algebra, ci cu seninatatea Micului Print. Si nu despre ce-ar trebui sa fac ca sa fie bine, ci despre ce-ar fi bine sa fac. Acestor oameni le datorez un curcubeu si-un zambet de nota intreaga cu semn de repetitie. Datorita lor inca mai scriu...

Nu mai scriu!

Nu mai scriu! Gata! Nu-mi mai scrijelesc scoarta cu un cui ruginit de vreme si idei. Nu-mi mai las nisipul sa fie scobit cu degete murdare si mult prea batatorite de vise si pareri. Nu te mai las sa-mi linistesti apa din pahar si nici sa-mi strigi in culori ciudate absenta! Nu te mai vreau scrisa si pierduta in substraturi. Nu te mai vreau in cuvinte si-n semne de punctuatie. Nu mai scriu! Asculta-mi sangele in alb si negru. Iti va spune mai multe decat toate pietrele pamantului!

Acum ceva vreme...

Cand toate aveau un nume, imi puteai spune cumva. Cand totul putea fi atins, puteai sa ma simti. Cand toate aveau un sens, puteai sa ma intelegi. Cand eu eram, puteai sa fii si tu. Acum ceva vreme eram...

In liniste!

Ard.
Inchid ochii si strang din dinti.
Pune-ti o dorinta si sufla.
Ma voi stinge pentru tine!

Merg.
Inchid ochii si imi astup urechile.
Striga-ma!
Ma voi opri in mijlocul strazii pentru tine!

Tac.
Inchid ochii si tac.
Nici tu nu vorbesti.
Te voi asculta in liniste!

N-am nimic!

Am un metru patrat de cer si-un sfert de copac. Am o luna taiata brutal de-a lungul de rama unui geam prafuit. Am un perete galben si o perna moale. Am un ochi si-o mana si un picior obosit si mai am si-un bec aproape ars. Am o idee pierduta si-un gand mort si am si-o vointa absurda de tot ce-i in jur. Am tot ce-mi trebuie. Imi spui ca ma misc ciudat si vorbesc prostii... Sunt bine. N-am nimic. Mi-e totul patrat!