Oho... ho ho...

Oh da... a venit iarna. A intrat suflaretul de frig in functiune si ninge cu ningatorul. Si exact ca ciclul crizelor financiare de-a lungul istoriei se manifesta si entuziasmul meu... adica porneste de la bucurie, fericire, extaz, nas inghetat, picioare inghetate, frig, balti pe margine soselei, trafic, nervi, ca sa ajung apoi din nou pe-o linie relativ dreapta, resemnarea la un nivel aproape patologic. Mi-aduc aminte de-o replica celebra a regretatului Ghorghe Dinica... destul de ciufut intr-o seara, intr-un taxi, cu un taximetrist ce avea chef de facut conversatie: "Ia uitati, maestre, ce ninge afara..."... raspunsul venind pe tonul care l-a consacrat: "Ninge, fi-le-ar mama lor a dracu, ca de-aia iau bani..."! Asa ca frumos, frumos, dar tot acolo ajungem... si din pacate, tot pe-aici traim! Hai sa traim mult (ca bine n-avem nici o sansa) si sa avem parte de sarbatori... cum or fi ele ca de munca suntem, sunt sigur, cu totii satui! Doamne ajuta...!

Noapte buna!

Mi-a ruginit indicatorul de "noapte buna". Era candva albastru, taiat pe diagonala de-o dunga rosie. Mi-au cazut bucati din tencuiala peste ochi si pleoape grele nu mai au pe ce sa se sprijine. Cu greu imi mai gasesc locul pe perna si tot cu greu in picioare. Ma plimb visand si dorm cu ochii deschisi. E ciudat. Cand ai insomnii traiesti totul pe jumatate. Esti aproape treaz si niciodata adormit. Cand traiesti pe jumatate, si tot pe jumatate ai si murit deja cum se numeste? Imi vine sa-mi curat rugina de pe "noapte buna" si sa-mi sterg cu guma dunga rosine de pe diagonala. Sa-mi pun la loc pleoapele peste niste ochi obositi si sa-mi duc moartea la gunoi. Dar cu ce mai raman? Cu intuneric? prefer sa am tot timpul un bec aprins, o lumanare arzand si o lumina care sa nu ma lase niciodata sa dorm cu adevarat. Macar asa mai apuc sa mai zaresc printre gaurile din tencuiala celorlalti, chiar si cu ochii intredeschisi.

Inca mai scriu...

Sunt lucruri pe care mi le amintesc si lucruri de care uit in fiecare secunda. Sunt oameni pe care-i vad si pe care-i aud si oameni pe care nu-i mai simt. Sunt ganduri care-mi trec prin minte cu viteza si altele care ma bantuie cu anii. Sunt bucati din tine care-mi construiesc inca structura corpului si locuri in care nici macar eu nu-mi sunt suficient. Sunt vise pe care le aveam si certitudini pe care le am inca. Sunt eu si in acelasi timp sunt toti inafara de mine. Am trecut de varsta la care mai puteam sa chem ploaia pocnind din degete si mi-e dor de zilele in care terminam de numarat frunzele copacului din fata geamului meu cand nu se facuse seara inca. Mi-e dor de mine cel care arunca din varful degetului mic putina culoare pe-o partitura si care stramba norii cu coada ochiului. Au fost in viata mea oameni care mi-au dat sfaturi bune si altii care mi-au fost prieteni. Cu ajutorul lor am ramas acolo unde mi-era dat sa raman. Au fost in schimb oameni care nu m-au luat de mana, nu mi-au intors capul spre soare si nu mi-au incaltat picioarele in papuci de iarba verde. Au fost oamenii care mi-au vorbit nu cu intelepciunea bufnitei de pe culegerea de algebra, ci cu seninatatea Micului Print. Si nu despre ce-ar trebui sa fac ca sa fie bine, ci despre ce-ar fi bine sa fac. Acestor oameni le datorez un curcubeu si-un zambet de nota intreaga cu semn de repetitie. Datorita lor inca mai scriu...

Nu mai scriu!

Nu mai scriu! Gata! Nu-mi mai scrijelesc scoarta cu un cui ruginit de vreme si idei. Nu-mi mai las nisipul sa fie scobit cu degete murdare si mult prea batatorite de vise si pareri. Nu te mai las sa-mi linistesti apa din pahar si nici sa-mi strigi in culori ciudate absenta! Nu te mai vreau scrisa si pierduta in substraturi. Nu te mai vreau in cuvinte si-n semne de punctuatie. Nu mai scriu! Asculta-mi sangele in alb si negru. Iti va spune mai multe decat toate pietrele pamantului!

Acum ceva vreme...

Cand toate aveau un nume, imi puteai spune cumva. Cand totul putea fi atins, puteai sa ma simti. Cand toate aveau un sens, puteai sa ma intelegi. Cand eu eram, puteai sa fii si tu. Acum ceva vreme eram...

In liniste!

Ard.
Inchid ochii si strang din dinti.
Pune-ti o dorinta si sufla.
Ma voi stinge pentru tine!

Merg.
Inchid ochii si imi astup urechile.
Striga-ma!
Ma voi opri in mijlocul strazii pentru tine!

Tac.
Inchid ochii si tac.
Nici tu nu vorbesti.
Te voi asculta in liniste!

N-am nimic!

Am un metru patrat de cer si-un sfert de copac. Am o luna taiata brutal de-a lungul de rama unui geam prafuit. Am un perete galben si o perna moale. Am un ochi si-o mana si un picior obosit si mai am si-un bec aproape ars. Am o idee pierduta si-un gand mort si am si-o vointa absurda de tot ce-i in jur. Am tot ce-mi trebuie. Imi spui ca ma misc ciudat si vorbesc prostii... Sunt bine. N-am nimic. Mi-e totul patrat!

Cam tarziu...

Cam tarziu... am ajuns cam tarziu acasa si am gasit lumina stinsa, geamurile inchise si usa, ca de fiecare data incuiata. Cam tarziu mi-am adus aminte la ce etaj stau si la fel de tarziu mi-am nimerit si usa. Cam tarziu mi-am dat seama si ca sunt singur, ca e atat de liniste incat aud cum trece timpul si cam tarziu s-a facut de cand, inchizand usa in urma mea, am pasit pentru prima oara in mine gol. E tarziu si in baie si abia intr-un tarziu curge si apa. Mi-a imbatranit casa, mi s-a albit covorul si s-a incovoiat de spate manerul fotoliului. Cam tarziu pentru orice, pentru oricine, pentru mine... Cam tarziu am fost, cam tarziu am ajuns aici si-i cam tarziu sa ma mai intorc. E intuneric si e liniste si cred ca-i cam tarziu sa mai scriu.

Cred ca...

Ti s-a intamplat vreodata sa te trezesti seara? Sa deschizi ochii si sa vezi cum tocmai iti apune soarele? Sa deschizi fereastra si sa nu auzi nimic, nici un claxon, nici un tramvai, nici un latrat de caine... Ti s-a intamplat vreodata sa te doara atat de tare oasele incat sa stii ca esti dintr-o data mai batran si tineretea e la doar cateva ore in urma? A sunat ceasul si l-am oprit inconstient apoi l-am lasat sa-mi sune doar in minte, ca macar el sa-mi dea un usor sentiment de dimineata. E seara... e seara tot timpul si cred ca tot apune un soare pe care nu l-am mai vazut de mult. Undeva in spatele asfaltului sunt sigur ca e un soare care apune intr-una, ca de rasarit nu vad de unde-ar putea sa rasara. Cred ca mi-e seara tot timpul... Cred ca de-aia mi-e somn intr-una...

Dupa ce canta greierii

Dupa ce bate vantul si greierii incep sa-si cante rostul pe lume, dupa ce mirosul de asfalt prafuit udat de o ploaie mincinoasa se lasa incet spre pragul usii, incep si eu sa imi indrept spatele si sa imi trosnesc oasele. Am lipsit o vreme... am fost plecat inafara... cu mult inafara mea, pierdut usor intr-o multime de vieti si de suflete care nu-mi apartin. Mi-am vazut drumul pierzandu-se in spatele meu, am vazut golul ce se casca somnoros inaintea mea si eu mergeam inainte, dincolo de vant, de greieri, de suflet... de mine. M-am prins din urma pentru o secunda si mi-am spus ceva ce nu-mi mai amintesc, dar stiu ca m-am pierdut din nou si acum imi mananc cu pofta frimiturile pe care le-am presarat in urma mea ca nu cumva sa-mi pierd drumul spre casa. M-am pierdut si imi bate vantul prin oase... si numai greieri am in cap.

Generic

Sunt momente in care soarta ma trezeste brusc cu un deget proaspat inmuiat in gura si varat in ureche. Sunt momente in care filmul se consuma usor, cand incep sa-ti curga amintiri si ganduri de jos in sus, albe pe un fond din ce in ce mai negru care se stinge intr-o emblema anemic conturata, cu linii nedefinite, pe care-o lasi in memoria celorlalti. Cred ca cel mai frustrant este atunci cand nu te gasesti trecut in dreptul regizorului... de multe ori nici macar in dreptul actorului principal. Eu unul stiu ca nici macar nu am compus soundtrack-ul propriului film. Pana si melodia de generic suna diferit. Ei bine, va tot urca scrisul asta pana cand imi voi vedea numele undeva... Sa fiu oare printre masinisti?

Tu nu

Tu nu mai vezi rasaritul...
Cufundata in perna ta de paie ai ochii stinsi!
Ti s-a facut toamna si te simti tot mai in jos...
Nu ma mai auzi...
Am devenit o parte din linistea cu care-ti umpli zilnic clipele
Si parca nici aerul nu mai e atat de usor de descifrat...
S-a dus tot acel vant care, odata,
Aruncat dintr-un arcus pe chipul tau, amesteca nuante de violet...
A ingalbenit pana si mirosul de mar verde al mainilor tale...
Tu nu ma mai crezi...
Ascunsa tot mai adanc intr-o valiza ai incetat sa mai cauti
Gustul dulce-amarui al cerului si-al ierbii...
Tu nu mai stii ca frunzele pe care calci
Au fost odata orele pe care le cresteam impreuna...
Ai fruntea rece...
Nu mai gandesti cu stele si cu tei,
Nu-ti mai zburda prin par sunetul de scortisoara...
O sa mori... si lumea-ntreaga va muri cu tine
Si eu voi merge mai departe viu si alb de vise si pareri
Si voi fi singur, viu si ud de ploaia care ma asteapta dincolo de ochi...
Tu nu-ntelegi...
De ce copacii cresc numai de jos in sus... tot mai sus...

Pentru cunoscatori!

Viata are muzica ei (vazuta din tramvai):

un politist la bancomat - o secunda recent marita
grup de tineri galagiosi - cluster consonant (in imaginatia lor)
tanara sexy pe trotuar - acord (sper) major cu septima-n bas
magazine cu vitrine colorate - transpozitii enarmonice (de dimensiuni diferite)
o tanara iti raspunde la priviri - scurta cadenta picardiana
tramvaiul aluneca intre doua statii - glissando (cu trepidatii)
soare cald cu vant rece - aranjament orchestral nefericit
claxoane in trafic - scurte note staccato, spiccato, de un forte nervos

Un domn in costum, blocat la semnul de repetitie, oprit pentru un moment din mersul sau adagio, viseaza la volta a doua la care n-a reusit sa ajunga niciodata, fara sa-i fie teama ca va pierde o gramada de masuri cu o coda mult prea lunga pentru portativul lui...

M-am saturat!

De oameni care ma striga pe numele de familie. De prietenii care imi vorbesc cu "dumneavoastra". De salutul care intotdeauna vine doar inaintea unei solicitari. De vremea rea care nu mai trece. De ziua proasta in care secundarul nu se mai misca. De timpul in care nici macar amintire nu mai sunt. De cei care uita de mine in timp ce-mi vorbesc. De numarul de telefon pe care nu si-l aminteste nimeni. De poza mea mazgalita cu creionul si aruncata in sertarul de jos. De mine in fata voastra. De asfalt!

Cu taxa inversa:

- Sunteti casa "Rosu aprins"?
- aaa... Da!
- Acceptati o convorbire cu taxa inversa de pe Pamant?
- De la cine?
- Nu s-a prezentat... a spus doar ca in mod sigur veti recunoaste vocea.
-aaa... Bine

- Alo! Cu cine vorbesc?
- Sunt EU!
- Care eu?
- Of... iti tot pierzi timpul cu mine zilnic si nici macar nu imi recunosti vocea?
- La cati am eu pe lista celor cu care imi pierd timpul, crezi ca te stiu pe tine?
- Da... cred ca ai dreptate! Dar totusi, ai putea, te rog, sa iti faci putin timp sa te uiti in alta parte pentru cateva zile?
- Ei da... dar ce-s eu?
- Macar ai acceptat taxa inversa... Bine! Fa-ti treaba in continuare! Pa!
- Hai... treaca de la mine... doar o zi! Bafta!

Oameni si oameni...

L-ai cunoscut pe omul NU? Seamana putin cu omul POATE doar ca-i putin mai aproximativ chel. Se aseamana intr-o oarecare masura cu omul DACA doar ca nu stie sa intoarca ochii la spate. Omul NU este usor incomplet, ii lipsesc urechile si parca nici nasul nu-i e prea drept. Pe langa el, orice alt om e doar un motiv, doar un pretext, doar un obstacol. Omul NU este aproape viu, aproximativ mort... POATE traieste, DACA nu exista nimeni in jurul lui. Pe langa el, omul DA este doar un om...

O ciorba

Nimic nu se leaga si nimic nu se amesteca. Rosiile nu sunt completate de cartofi, care la randul lor, nu creeaza un suport, fie el si moral, pentru pui. Cand crezi ca poti sa vezi ceva prin zeama colorata incert, palcuri de taietei se avanta care mai de care sa-ti intunece orizontul. Plimbi lingura dintr-o parte in alta incercand sa deslusesti o forma, un sens... Ce te astepti sa auzi? E doar o ciorba! Si nu-mi spune acum s-o indulcesc. Tu ai vrut lamaia taiata in buctele!

La masa a doua

Frumoasa doamna din dreapta mea bate de doua ori in masa... oare blufeaza?

Teritoriu strain

Exista undeva la marginea drumului un copac pe care fiecare drumet scrijelea in scoarta diferite mesaje. Trecand pe langa copacul asta de atat de multe ori, din plictiseala, citeam idei si declaratii, insulte si anunturi, care mai de care mai adanc infipte in coaja sarmanului pom. Era o iubire seaca intr-o parte... o declaratie care se pierdea in timp si pe care ea probabil n-o citise niciodata. Mai jos, o gluma proasta la adresa singurului muritor de pa pamant se lafaia intr-o cumplita fraza deocheata. In partea stanga, chiar langa inima strapunsa de o sageata care continea initialele divinitatii era scris mare si apasat "Eu nu am fost aici!". Nici frunzele cazute si nici vantul nu putusera acoperi scrisul marunt si inghesuit de la baza copacului, cuvinte incalcite si fara de culoare adresate poate celui care nu ajunsese niciodata pana la prima creanga. Un copac cu veleitati de postas statea nemiscat de atata timp pe marginea drumului, iar eu, pierdut pe teren strain, citeam scoarta lui ca pe-un ziar.

Dorm!

Am inchis pleoapele si-mi odihnesc inima intr-o crancena si obositoare asteptare. Am inchis totul in mine si pe mine odata cu toata lumea. Am inchis gura si-am lasat sa-mi iasa sufletul doar pe nas de teama sa nu sforai si ultimile idei colturoase. Am pus capul pe-o felie de paine si-am lasat sa mi se unga pe ea toata viata, cu mici bucatele de fericire pierdute in timpul gelatinos. Astept in continuare sa ma fure somnul dulce al uitarii de mine. Astept obosind de aer si de paine sa-mi imprastii bucatelele de viata ca cineva, flamand de uitare sa muste fructul meu. Bucatele din mine asteapta intinse pe masa ta... Astept obosit sa musti din mine si tu crezi ca dorm...

In trecere...

Se intalnisera intr-o camera goala, cu pereti galbeni si umezi pe alocuri, cu dusumea care scartaia melancolic sub fiecare pas. Cu fiecare scartaitura erau mai aproape unul de celalalt. Aproape ca se simteau in podul palmei cum scrasnesc zambete isterice la fiecare miscare. El o vedea pe ea venind dreapta si supla, privind fix intr-o parte si cu mana intinsa spre tavanul de ceara topita. Ea il astepta pe el sa se apropie grabit si s-o traga de umeri, sa sara din fotoliul lui de piele direct in fata ei si sa-i cuprinda gatul cu degetele rasfirate. El trebuia sa fie cum nici ea n-ar fi stiut sa deseneze. Ea ar fi trebuit sa incerce sa intoarca privirea spre el, sa lase umerii in jos si sa-l fixeze doar pentru o secunda. Dar el nu se misca nici macar un centimetru iar podeaua scartaia sinistru cu fiecare gand care cadea pe jos. Ea intepenise cu privirea intr-o parte si tavanul ii curgea tot mai in jos. Cu toate astea, un perete, aflat acolo doar in trecere, ingalbenea...

Personal

Astept... trece vremea si ceasul se scurge transparent pana pe varful pantofilor. Ma uit in dreapta: aer... ma uit in stanga: vid... de-o parte si de alta a caii ferate cresc flori galbene de nisip. Ma mai uit odata in ambele parti si sinele de cale ferata se pierd ba in aer, ba in vid. Nimic in jur si nimic in mine. Trenul personal se taraste usor undeva la celalalt capat al lumii. Va mai dura o viata sau doua pana sa apara. Se lasa frigul in curand iar eu nici macar n-am unde scrie o carte.
- S-a intamplat vreodata - intreb seful de gara - sa vina mai devreme?
- Niciodata! Totdeauna la timp!
- Da... dar timpul? cu el cum ramane?
- Asta numai tu poti sti, calatorule! Cine vrei sa-ti numere visele daca nu tu?
- Bine, bine... dar trenul?
- Nu mai arunca umarul in nori si pastreaza-ti calmul. O sa vina!
E frig. S-a facut intuneric iar trenul... ei bine trenul meu personal e la celalalt capat al lumii. Care capat? Ei bine, unul dintre cele multe. M-am pierdut undeva la jumatatea dintre capetele lumii si astept sa vina trenul care sa ma ia de-aici. Seful de gara a adormit... poate ca asta urmeaza sa mi se intample si mie...

De tot!

S-a facut seara, s-a facut de ceai cu lapte si ne-am facut si noi de iesit in oras. Ne-am povestit si ne-am adus aminte, ne-am certat si ne-am sarutat si ne-am spus de suflet. Ne-am strans mainile si ne-am mangaiat obrajii, ne-am lipit fruntea de obrazul celuilalt, ne-am mangaiat inimile cu saruturi calde. Ne-am uitat ochi in ochi si am sorbit ganditori din pahare. Am intrebat-o daca imi poate tine mana intr-a ei pana cand insusi cerul va face riduri si ea a zis da. A spus Da! A zambit larg si mi-a daruit tot aerul ei pentru a-mi umple mie plamanii goi de tot ce fusesem pana s-o intalnesc. Acum suntem doi, impreuna, unul langa altul, de tot!