Esti ce mananci!

- Avem ceva de mancare?
- Cred ca da... ce-ai vrea asta seara?
- Nu stiu... ceva minor... nu mi-e prea foame!
- Ceva minor... eu ti-as propune un cvartet. E destul de digerabil!
- Da... poate... oricum, ceva minor sa fie.
- Cu putin chopin pe deasupra?
- Pune putin... dar nu prea mult. Ma roade inima si nu mi-ar cadea prea bine!
- Of... iar?
- Da... cred ca-i de la sonata de ieri. A fost cam grea...
- Bine... o sa tin minte! Nu-ti mai dau vioara niciodata.
- Nu cred ca vioara e de vina...
- Nici tu nu stii ce-i cu tine... ce-ar fi sa te relaxezi si sa incerci sa sorbi putin din preludiul asta? Iti va prinde bine...
- Ai dreptate... imi dai te rog o bagheta?...

Ploaie

Cu cateva trepte mai sus e o lumanare
La care mana mea uscata si albastra
Incearca sa ajunga de cand frigul a cuprins visul.
E din ce in ce mai frig in visul meu
Si marea de sub mine devine din ce in ce mai seaca.
Un zgomot de zale ruginite strabate aerul
Si frunzele care odata ma acopereau acum sunt moarte.
E galben si visul... odata cu el au cazut norii.
Si luna a venit mai aproape, dar n-o pot atinge.
Ma cufund in iarba pe care-o doresc si sper
Ca aburul sa-mi fie prieten.
Ma clatin pe-o fasie de metal incins si mi-e frig
Si marea nu-mi mai stinge focul de sub picioare.
Si visul meu e tot mai rece si luna tot mai galbena.
Nu e aici ochiul care sa-mi vada drumul,
Mana care sa-mi atinga scopul,
Piciorul care sa-mi umble prin minte.
E frig si zalele astea sunt tot mai grele si mai ruginite.
Mai sec ma simt cu totul
Iar lumanarea mea s-a stins in tine...

Uitare...

O limba vorbita corect te face sa uiti ca poti spune ceva. O idee spontana te face sa uiti ca poti gandi. Un soare luminos te face sa uiti ca te poti uita in sus. Uiti ca existi si continui sa fii? Uiti ca mergi pe asfalt calcand pe vise? Uiti ca stergi geamul cu o mana si cu cealalta te sprijini pe cer? Uiti ca trebuie sa alergi spre lumina si te impiedici de-o umbra? Lecitina ajuta... in caz ca nu uiti s-o iei!

Sensuri...

Se vorbeste adesea despre cuvinte,
Despre sensul lor.
Despre cum ar trebui, sau ar fi normal
Sa arate sau sa se poarte,
Sa zambeasca sau sa intinda mana primele.
Cuvintele nu intind niciodata primele mana!
Se vorbeste adesea despre idei,
Iar ideile incearca mereu
Sa se intoarca cu spatele cand vine vorba de ele.
Ideile nu pot fi educate.
Ele se imbraca si se poarta doar cum vor ele.
Despre gand e mai greu de discutat.
Gandul e obraznic si alearga de colo, colo
Fara sa astepte permisiunea cuiva.
Gandul e liber.
Dar se vorbeste adesea despre oameni
Si cand oamenii au cea mai mica legatura
Cu ideile, cu gandul sau cuvintele,
Acestea devin lipsite de tot, de sine, de viata...
Omul devine cuvant, idee, gand...

Descoperire:

Ai bagat vreodata mana adanc intr-un ou? Sa-i simti inceputul... sa pipai rostul lui cel galben si fragil... sa-i cresti cu ochii zilele si sa-i dai apoi de-o parte adevarul alb in care se infasoara... Eu am dat azi peste un ou sincer. Statea el singurel intr-un colt de lume. L-am luat in mana si i-am conturat cu degetul forma intreaga, de la varf pana jos cercetandu-i fiecare mica fisura si gandindu-ma la cum va fi crapat de propria-i buna intentie. Cu toate astea, am descoperit ca un ou nu-i deloc sensibil. Ai impresia asta cand il vezi ca nu se poate tine singur pe picioare. Dar incearca sa-l inchizi intr-un borcan, incearca sa-l pui sa stea drept zile intregi, fa-l sa se rostogoleasca in cerc ore la rand... nu se sparge. Si nu seriozitatea cu care apare in fata ta il protejeaza. Ci adevarul dinauntru. Cu cat e mai bine trecut prin focul framantarii propriei vointe, cu cat e mai calit in luptele cu propriul egocentrism, cu atat e mai tare si mai rezistent...

Muzica!

Ridica o mana! Lasa-ti capul pe-o parte si asculta. Simti? Acum incearca sa tulburi cu degetul partitura intortocheata tiparita sters pe nori. S-a facut lumina. O coarda anemica prinsa de-un colt de cer incepe sa vibreze si tu suflii cat te tin puterile intr-un con de umbra. Suna... Incepe sa se lege o armonie intre iarba pe care calci si cheile din geanta. Azi nu-mi placi. Ai un bemol care-ti atanra greu sub pleoape si ma impunge pauza de patrime pe care-o ascunzi de mine in buzunarul de la spate. Ai o sincopa in pantof si mergi ciudat... si cand credeam ca totul e pe cale sa se rezolve, vii si-mi trantesti in fata o bara dubla cu semn de repetitie. E bine asa?

Moment

Vine o vreme in care inima isi gaseste linistea si sufletul adoarme putin ca sa viseze frumos, cu fluturi si cu ingerasi. Vine o vreme in care mintea ia locul visului si incepe sa construiasca un scenariu dupa care fluturii ar trebui sa zboare, ingerasii ar trebui sa aiba si ei aripi, visul ar trebui sa fie vis. Dar nu stim niciodata sigur daca fluturii chiar pot sa zboare, daca ingerii chiar au aripi sau daca intr-adevar visam. Vine o vreme in care coplesiti de intrebarile astea ne gasim orele imprastiate pe tavan, ideile intr-un pahar cu cola si o singura carte, deschisa, undeva pe masa pe post de suport pentru cana de cafea. E momentul in care imaginea din fata noastra se suprapune cu cea din vis si fluturii incep sa se zbata in cana de cafea, ingerii o iau de nebuni pe pereti si visul... visul e o camera moarta, cu niste pereti reci, cu un geam deschis prin care nu se vede nimic, prin care nu se ingelege nimic. E golul din noi iesit in camera, e vidul din vis care atrage in el tot ce are viata si omoara orice miscare. Vine o vreme in care nu mai stii ca visezi, si nu mai esti sigur ca esti treaz. Cum nimeni nu intinde o mana de iarba unui cal in plin atac la regina, cum nimanui nu-i pasa de o furnica ce se urca incet pe-un cerc polar, te vezi deschis in fata lumii, cu sufletul gol intr-un frig de mormant, intr-o lume in care nimeni, nimic nu te vede, nu te aude, nu te vrea si te doare. Nu ai un deget care sa-ti arate scopul, nu ai un picior care sa-ti treaca durerea, nu ai un ochi care sa-ti vada rostul. Dar, undeva in tine, ai o viata si un foc la care ea se incalzeste. Ai undeva, putin mai jos, o dorinta pe care viata sta relaxata pe-o parte si se incalzeste la foc. Vine o vreme cand dorinta, viata si focul din tine se unesc si prind un nume. Numele asta este cheia visului tau. Este chemarea care scoate fluturii la lumina din cana de cafea, care da jos ingerasii de pe pereti si-i aseaza la loc in vis, si da drumul camerei reci sa zboare pe fereastra deschisa ca sa poti ramane tu, visul si numele, in ceva ce se numeste clipa perfecta. Vine o vreme in care, un nume iti poate spune cine esti!

p.s.: Lasa-ma sa fiu numele tau...

Sunt!

Exista suflete in oameni, sau oameni si suflete;
Exista flori frumoase, sau frumoase si flori
Exista atatea lucruri pe care le pot avea,
Sau exista doar lucruri...
Extaz si frica si ardoare si oboseala
Exista in mine sau parte din mine...
Exist pentru ca nu mai vad stele,
Sau stelele exista pentru un ochi inchis.
Exista un aer pe care il respir
Sau eu exist pentru un aer inrespirabil
Exista pe lume mirosuri de iarba si paie,
Sau exista doar paiele dintr-o lume uscata
Exist doar pentru ca incerc sa gust lumea;
Sau lumea fara gust exista si-atat...
Traiesc ca sa fac minuni.
Sau traiesc pentru ca n-am altceva mai bun de facut...

De cand lumea!

S-a constat ca oamenii fac in mod constant lucruri pe care nu le inteleg. Se tin de propria convingere ca de-o coarda de siguranta si nu ies din tiparul lor meticulos creionat nici impunsi cu acul. Dar de unde vin aceste convingeri? Sunt ele oare ale noastre? Se iau 5 maimute si se baga intr-o camera de al carei tavan se agata o banana deasupra unei scari. De fiecare data cand o maimuta incearca sa ajunga la banana, toate cele 5 maimute sunt udate cu un jet de apa rece. Fiecare dintre ele va incerca sa ajunga la banana pana vor intelege ca acest lucru atrage dupa sine o baie rece si neplacuta. Se scoate una dintre maimute si se introduce in camera alta. Aceasta, la randul sau, va incerca sa ajunga la banana, dar va fi atacata de celelalte 4 care au experienta dusului rece. Maimuta noua se va conforma repede regulilor grupului. Se va mai inlocui o maimuta din cele initiale cu una noua. La randul ei, aceasta va incerca sa urce scara dar toate celelalte o vor ataca pentru a o opri din drum. La atac participa si maimuta introdusa anterior cu acelasi entuziasm ca si celelalte, dar neavand experienta jetului de apa rece. La fel, maimuta nou intrata se va conforma. Se scot pe rand maimutele vechi si se introduc unele noi si procesul se repeta pana cand maimuta noua va fi atacata de 4 maimute care nu au nici macar cea mai mica idee despre motivul pentru care o ataca pe cea care vrea sa ia banana. Ele fac asta pentru ca... asa e din totdeauna. Asa am facut pana acum, asa vom face si de-acum inainte pentru ca asa am invatat de la strabuni, de la generatiile care ne-au precedat... de cand lumea!

Sarbatori?

Cu inima intr-o cutie de conserve am intrat azi intr-un hypermarket bucurestean in cautarea unui brad mic si dragut... artificial, deci ecologic. Un vant caldut al dezorientarii mi-a batut pe la urechi si-am inteles ca se apropie perioada in care nu voi mai intelege nimic, in care "prea mult" va fi prima unitate de masura pe scara bunei dispozitii. Cerul a coborat deja la doar cativa metri deasupra bulevardelor, mos Craciun e peste tot, agatat de geamuri, intepenit in vitrine si desenat pe ambalaje. S-a impodobit orasul, s-a aglomerat traficul si magazinele s-au transformat in orhidee salbatice, colorate si ademenitoare. Cu gandul la miresmele sufocante ale cadourilor si la camioanele de bomboane si globulete pe care si le doreste fiecare, uitam ca bogatia nu inseamna cat de mult ai, ci cat de putin iti lipseste. Asa ca azi, cu sinceritatea unui bat de acadea si naivitatea unui aer de munte, ma intreb cine pe cine cumpara in magazine? Cine pe cine consuma?

S-a dus...

Fara vre-un rost de multe cuvinte goale si fara sa simt nevoia de-un discurs dezlanat si superficial, imi descopar capul in fata celei ce-a fost Anca Parghel! Atat!

e Timpul!

Te uiti dupa timpul tau ca dupa un metrou care tocmai ti-a inchis usile in nas. Fuge de nebun... refuz sa cred ca respir mai putin, ca-mi bate inima mai rar decat cred eu, ca imi trec pe langa urechi mai putine sunete si vise decat mi se pare. Nu! Timpul trece ca gandul bun. Si ca o draperie roz si frumos mirositoare, cu falduri diafane si gust de catifea care ti se lasa usor peste ochi si peste urechi, apare ea. Ea, vesnic frumoasa, totdeauna undeva sus, cocotata pe-o cutiuta cu surprize ca sa fie mai inalta decat tine, te priveste duios ca pe-un strudel cu mere. Ea, mereu atenta la detalii si mereu intrigata de ignoranta cu care-ti pierzi timpul, gata sa-ti ridice de jos portofelul cu amintiri, dar nu ca sa ti-l dea inapoi, ci ca sa-l declare la obiecte pierdute si neidentificate. Ea, surazand senzual din spatele unei cortine groase de adevaruri, te priveste pe tine, eternul boem, cum iti pierzi sufletul in ochii ei... si-ti place. Si ca un metrou care te asteapta oricand cu usile larg deschise, gata sa plece din statie cand ai chef si conform programului propriei comoditati, ea e tot ce poate fi mai bun in viata ta. Ea e lumea, e calea, e scopul... Si timpul nu mai trece. Te leagana tot pamantul si esti gata sa adormi. Te duce pe brate un vartej de bune intentii si te ascunde de lume. De-aia le iubim noi pe ele... ca ne fac timpul sa nu mai treaca!

Cu greu!

Cand e atat de cald incat simti ca ti se prelinge sufletul pe gat in jos, cand nu te poti misca pentru ca stai intr-un spatiu mult prea stramt chiar si pentru a mai putea gandi, cand nu vezi nimic in jurul tau dar simti miros de nervi frecati in palma si calcati in picioare, atunci inseamna ca nu te-ai nascut inca. Dar cand vine vremea sa te nasti, sa incerci sa dai din maini si din picioare si sa simti ca-ti arde fruntea dupa o gura de aer, cand disperarea iti cuprinde fiecare membru imobilizat si fiecare parte din tine vrea afara, atunci sa te tii! Se iveste o crapatura undeva in intuneric, intr-un moment pe care-l anticipezi ca fiind unic in tot vacarmul asta de incercari esuate, si realizezi ca e singura cale. Impingi in toate partile, te faci mic, apoi te lungesti la loc, te mulezi pe dupa tot ce apuci, te rasucesti, te dezechilibrezi si te pierzi pe dupa tine, te avanti si cu capul inainte si iesi turtit la lumina. Asa am iesit eu azi din metrou.

Si cand e timp, e si poezie...

Am inchis ochii, am numarat pana la zece si m-am intors.

Ai disparut.

Stiu ca te ascunzi undeva dar nu te vad.

Ai ajuns sa imi stii fiecare miscare

Si cu cat mai cunosti mai bine,

Cu atat reusesti sa te ascunzi mai departe.

Stii unde o sa te caut

Si eviti mereu locurile in care as putea sa arunc un cuvant.

Lumina asta slaba te ascunde bine.

Eu nu stiu sa vad in umbre... nu le cunosc.

Ai ales bine locul de data asta.

Suntem intr-o incapere in care n-am mai fost niciodata.

Te poti ascunde oriunde...

Nu stiu unde sa te caut.

Oare sa fii intr-o oglinda?

Te-ai ascuns in spatele pozei tale de pe birou?

Te-ai lasat sa te confunzi cu fumul?

Nu te mai vad... incep sa ma ghidez dupa inima.

Te aud cum zambesti undeva in dreapta mea...

E intuneric dar iti aud clar ochii ce ma fixeaza din spate.

O sa te gasesc... Nu mai dureaza mult.

Seara... doar seara!

Vine o vreme in care, stand cuminte cu fundul intr-o scrumiera curata, iti trec prin cap tot felul de idei care mai de care mai palide si mai transparente. Asta seara, cu degetul adanc infipt in propria memorie, scot de-un picior, la aer, niste amintiri dinr-o copilarie ce mi se pare din ce in ce mai neconturata. Imi aduc aminte ca printr-un geam nespalat de cleiul urat mirositor de pe copacii in care, ca orice copil, ma cataram fara remuscare. Imi aduc aminte de caldura de plapuma veche a ierbii in care eu, impreuna cu singurul pusti de varsta mea din bloc, ne ascundeam de dusmani invizibili, dar greu de invins. Imi amintesc de mine... julit in genunchi, mereu avid de fuga si libertate, tanjind in fiecare dupa amiaza de vara la mingea ce se rostogolea obraznica printre copiii din spatele blocului, in timp ce mie-mi alerga prin degete un necrutator studiu de Czerny, spaima elevilor din clasele 5-8 ai scolilor de muzica, specializarea pian - instrument principal. S-au dus momentele in care cu greu ma mai aduna mama de prin parcuri... asta atunci cand scapam de munca. Singurul lucru imprimat in mine ca un numar mare pe-o factura neplatita e faptul ca nici vantul, nici iarba, nici mingea, nici una dintre astea nu mi-a ramas nicaieri. Nu stiu sa zbor, nu stiu sa cresc la nesfarsit, nu stiu nici macar sa joc fotbal. Tot ce stiu e sa fac muzica, s-o fac bine si... din cand in cand sa ma mai si bucur de ea. Zgarmand adanc in nasul copilariei mele ma descopar incapabil de-a-mi concretiza momentul in care a aparut in mine responsabilitatea. O simt cate-odata, deci exista... Cand am trecut de la vis la constrangere? Azi am simtit lipsa aerului ca pe-o foame care te-apuca la 6 dimineata in statia de autobuz. Am simtit lipsa ierbii ca pe-o vreme rea. Am simit nevoia de fuga, de fuga departe... departe de tot. Acum, scapat de toate canoanele studiului instrumental mi-am gasit refugiul in singura oaza de reala libertate a muzicii: ingineria de sunet - magia din spatele geamului. M-am surprins asta seara, afundat intre butoane si sunete de trompeta, incercand sa-mi reamintesc momentul in care am stat ultima data pe iarba. Cand am avut ultima oara timp sa ma uit printre crengi la cer intins pe spate si sa nu mai numar orele? ...vine o vreme in care, stand cuminte cu fundul pe scaunul din fata mesei de lucru, uiti de tine, de ei, de noi... de tot. Cred c-am uitat si ce vroiam sa scriu in continuare...

Urasc blogurile!

Se prea poate ca reactia ta la aceasta afirmatie sa fie una de bec in plin colaps mecanic. De unde si pana unde? Pai simplu: toti cei care au sau nu ceva de spus au blog. Toti cei care se plictisesc si vor sa vada cat de colorate sunt pasaricile care le zboara unora prin cap citesc bloguri. Cum era de asteptat, pentru ca nici eu nu-s de fier, incep azi sa scriu, sa spun lucruri care nu vor avea legatura cu nimic, care nu vor face pe nimeni un om mai bun, care nu se vor vrea un manifest si, de ce nu, lucruri care daca nu vor face pe nimeni sa zambeasca, vor ingreuna cu cativa k serverele ce gazduiesc acest blog.
Multam!