e Timpul!

Te uiti dupa timpul tau ca dupa un metrou care tocmai ti-a inchis usile in nas. Fuge de nebun... refuz sa cred ca respir mai putin, ca-mi bate inima mai rar decat cred eu, ca imi trec pe langa urechi mai putine sunete si vise decat mi se pare. Nu! Timpul trece ca gandul bun. Si ca o draperie roz si frumos mirositoare, cu falduri diafane si gust de catifea care ti se lasa usor peste ochi si peste urechi, apare ea. Ea, vesnic frumoasa, totdeauna undeva sus, cocotata pe-o cutiuta cu surprize ca sa fie mai inalta decat tine, te priveste duios ca pe-un strudel cu mere. Ea, mereu atenta la detalii si mereu intrigata de ignoranta cu care-ti pierzi timpul, gata sa-ti ridice de jos portofelul cu amintiri, dar nu ca sa ti-l dea inapoi, ci ca sa-l declare la obiecte pierdute si neidentificate. Ea, surazand senzual din spatele unei cortine groase de adevaruri, te priveste pe tine, eternul boem, cum iti pierzi sufletul in ochii ei... si-ti place. Si ca un metrou care te asteapta oricand cu usile larg deschise, gata sa plece din statie cand ai chef si conform programului propriei comoditati, ea e tot ce poate fi mai bun in viata ta. Ea e lumea, e calea, e scopul... Si timpul nu mai trece. Te leagana tot pamantul si esti gata sa adormi. Te duce pe brate un vartej de bune intentii si te ascunde de lume. De-aia le iubim noi pe ele... ca ne fac timpul sa nu mai treaca!